Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Prima sa piesă (”Vă plac bananele, tovarăşi?”) a luat de la BBC premiul pentru cea mai bună piesă europeană în 2009 şi a câştigat prestigiosul Imison Award oferit de Societatea Autorilor (Society of Authors) din Marea Britanie. Piesele din ”Trilogia Minelor” (”Flori de mină”, ”Orb de mină” şi ”Apă de mină”) examinează probleme tabu din viaţa rurală din Transilvania, precum şomajul, alcoolismul, naţionalismul, corupţia sau rata mare de sinucideri, şi au fost montate pe mai multe scene din România, Ungaria şi Slovacia. În 2014 a câştigat premiul I la un concurs de dramaturgie organizat de Teatrul Weöres Sándor din Ungaria cu comedia istorică ”Mihai Viteazul”,luând şi premiul Asociaţiei Criticilor de Teatru din Ungaria pentru piesa anului.

A scris şi două musicaluri: ”Desigur, draga mea!” (produs la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, oraşul său natal) şi ”Passio XXI”, montat de Robert Alfoldi la Sala Sporturilor ”Laszlo Papp” din Budapesta. În 2015 a câştigat la Praga premiul Ferdinand Vanek pentru cea mai bună piesă politică cu textul întitulat ”Ăştia-s animale”. Iar piesa ”Nu regret nimic” (2017) aleasă de regizorul Lendvai Zoltan pentru teatrul sătmărean are şi ea o componentă politică importantă, dar aspiră la mai mult, explorând sentimente şi resentimente puternice în cele trei personaje ale sale.

Viaţa ca un tort de căpşuni amare

Dominik Kormos a fost la vremea lui o vedetă printre anchetatorii Securităţii. O metodă de tortură de un sadism rafinat (pe care ne-o va dezvălui la finalul piesei) a ajuns să-i poarte numele printre colegi. Îl admira sincer pe comandantul său, colonelul Preda, şi-l privea complice, cam de sus, pe Alex, subordonatul său mult mai tânăr, cu care şi-a făcut meseria cât de destoinic a putut, pe pielea bietelor victime, literalmente. La căderea regimului s-a retras incognito într-o garsonieră prăpădită, încercând să se ascundă chiar şi de sine însuşi.

Dar unde să te mai ascunzi când fostul coleg, rămas în SRI, te cheamă – mai mult, te şantajează – să-ţi aplici metoda asupra fostului comandant, iar Liza, simpatica fiică a vecinilor de deasupra, se dovedeşte a fi afectată aproape mortal de torturile pe care tu le-ai aplicat mamei sale? Tocmai ea, care gustă cu plăcere tortul de căpşuni pe care fiica ta, căutând motive să te îndepărteze, îl refuză pe un ton superior? Securistul îmbătrânit, pregătit să-şi justifice orice, este răscolit până-n adâncuri şi, în lovitura finală de teatru, ajunge să îşi utilizeze tortura, în fine, pentru un scop sincer drag inimii sale. În această notă dulce-amară se încheie un text excelent, pe care, din fericire, realizatorii spectacolului l-au lăsat să respire fără să adauge prea multă butaforie scenică.

O montare fără preţiozităţi

Decorul amenajat de Batonyi Gyorgy ar funcţiona exemplar într-un film al noului realism românesc, într-atât reuşeşte să explice, vizual, claustrarea şi degringolada interioară a lui Dominik. Totul pare că se va prăbuşi dintr-o clipă în alta, totul e derizoriu, improvizat. Poate aici e şi cheia personajului desenat cu mare grijă de Rappert-Vencz Gabor. Precarităţii spaţiului de viaţă îi corespunde şubrezenia argumentelor cu care omul încearcă să-şi panseze remuşcările. Maestru al dialogului, dramaturgul face din scenele dintre Dominik şi Alex dueluri verbale demne de muschetarii lui Dumas, iar Nagy Csongor Zsolt fandează şi loveşte subtil, maliţios, elegant.

În rolul Lizei avem o revelaţie. Keresztes Agnes compune cu mare migală personajul unei copile a cărei veselie inocentă a fost traumatizată de ani de bătăi. Actriţa rezistă tentaţiei de a exagera şi reuşeşte momente de mare tandreţe spre final, fără să le însiropeze nici pe acelea în exces. E un rol care o poate lansa spre multe alte roluri principale.

Concepţia regizorală, cu hebluri separând scenele, cu dinamica mişcării actorilor amplificând ascuţimea scriiturii, ne face să credem că spectacolul acesta limpede şi tulburător ar merita să fie filmat pentru TV. Mai ales în vremuri ca acestea. Fie şi numai pentru a dovedi publicului larg că teatrul contemporan nu înseamnă doar experimente atinse de hipertrofie sau limbaj vulgar căutat cu dinadinsul.

Sursa: informatia-zilei.ro, critică de Vasile Andreica