Teatrul de Nord Satu Mare Trupa Harag György

Acum două săptămâni, după premieră, ne-a venit foarte viu în minte unul din sonetele scrise de Vasile Voiculescu după ilustrul model al lui Shakespeare. El începe aşa: "Mereu cerşim Vieții ani mulți, aşa-n neştire, / Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră, / Și încă nu-nțelegem că fără de Iubire / Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră; / Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni / Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă; / Noi îl primim cu gheață şi-l răsădim în cremeni, ( Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.)"  Nici că se putea rezumat mai bun pentru această a doua piesă publicată de un tânăr dramaturg care avea să devină unul din numele definitorii ale prozei şi teatrului în Ungaria: Barta Lajos (1878-1964).

Imagine de la finalul primului act

Împiedicatele cărări ale dragostei

Socialist şi mai apoi comunist din convingere, Barta publică "Szerelem" (Iubire) în 1914, în ajunul războiului care va pulveriza iluziile de mărire ale nobilimii maghiare. Cunoştea cu siguranţă lucrările lui A. P. Cehov, care în ultimele sale piese - "Trei surori" şi "Livada cu vişini" - exprimase ca nimeni altul melancolia sfârşitului lumii vechi, aristocratice. Spre deosebire de marele rus, Barta a trăit să vadă şi lumea nouă, fiind apreciat atât în Republica Sfaturilor, cât şi, spre finalul vieţii, în Republica Populară. Nu i se poate reproşa vreo oscilare în probleme politice, iar literatura rămasă după el a fost gustată de public şi de critici, în crucialul an 1956 Barta Lajos primind Premiul Kossuth.

Aproape sigur "Trei surori" a fost o inspiraţie pentru Barta, cel puţin în schiţarea subiectului. Căci undeva în pustă trei fete suspină după dragoste. Şi după eliberarea dintr-o existenţă sălcie lângă un tată obosit şi intrat în rutina bătrâneţii, pe de o parte, şi o mamă măcinată de griji şi nostalgii. Orice bărbat pare bun: pentru Luiza e Biky, poetul, pentru Boske e ofiţerul cel ţanţoş care trece mereu prin faţa casei, iar pentru Nelli ar fi bun, la o adică, până şi ciudatul de Komoroczy, aparent de-un neam cu ele, ipohondru şi tipicar, dar ce nu face o fată tânără ca să se mărite?

Numai că drumurile dragostei sunt încâlcite. Biky n-a văzut în naiva Luiza decât o muză pe care a părăsit-o pentru o carieră în capitală. Ofiţerul e sub papucul familiei, mai ales al bunicii, şi n-are cum să ţină o soţie. Iar Komoroczy ar vrea, ar putea, dar e mult prea chiţibuşar şi speriat de boli mai mult închipuite, încât până la urmă biata Nelli pune piciorul în prag şi îl scoate cu forţa din patul unde antipatic de simpaticul individ îşi negocia deja tariful înmormântării (scenă de un absurd macabru, de un modernism apreciabil pentru 1914). Între timp inima mamei se tot strânge văzând cum îşi pierde fetele din mână, iar tatăl îşi vede de plimbările lui lungi şi, uneori, încearcă să îşi impună o autoritate mai mult simbolică, cu riscul unui fatal atac de cord. Totul e bine când se termină cu bine! Mai mult sau mai puţin.

O galerie dinamică de portrete

Piesa lui Barta Lajos putea fi o simplă clonă a modelului cehovian. E însă un text împlinit, scris cu duioşie şi umor, nu-i lipsesc surprizele, oferă actorilor posibilitatea unor compoziţii interesante şi lasă regizorului opţiuni deschise. Nu e de mirare că a fost una din cele mai jucate piese maghiare. Iar montarea de faţă, aşezată pe o scândură oarecum elisabetană, delimitând un... interior deschis, şi gândită ca o succesiune de tablouri vivante, manevrate cu precizie în locurile lor geometrice, dar lăsând spaţiu de manifestare personalităţii actorilor, e convingătoare, combinând inteligent rigoarea din "Hedda Gabler"de la Szeged cu zăpăceala creativă a "Visului", cele două montări ale lui Keresztes văzute de noi anul trecut. Simplitatea şi funcţionalitatea decorului sunt desigur meritul scenografei Bianca Imelda Jeremias.

În această simfonie teatrală părţile actorilor sunt delimitate cu grijă şi fiecare îşi respectă ştima cu sfinţenie. Bessenyei Istvan ţine linia ramolismentului, dar îl şi face simpatic pe bătrânul inginer pensionar Szalay, iar Lorincz Agnes are momente în care dă mai multă profunzime trăirilor mamei, poate cel mai complex rol din întreg textul. Mai că te-ai aştepta ca ea să fie mama pierdută a lui Komoroczy! Acesta are partitura cea mai lungă, dar şi de un schematism obsedant, slujită cu abnegaţie de Istvan Istvan, care arată uneori ca un personaj din "Familia Addams" şi-i stă bine. Un rol pur caricatural şi ironic, al cioclului Kocsard, îl aduce din nou pe scena sătmăreană pe excelentul mim şi comedian Ciugulitu Csaba.

Rappert-Vencz Stella e aprigă şi foarte feminină în rolul dezamăgitei Luiza, iar prezenţa scenică şi dicţia sunt la fel de bune ca întotdeauna. În contrast, Poszet Nandor e destul de şters în rolul poetului Biky, exaltarea lui arătând superficială. Se reuneşte cuplul scenic format până anul trecut la Satu Mare de (Keresztesne) Varga Andrea şi Gallo Erno, rezultând o scenă intensă şi vie între Boske şi ofiţerul ei, tranziţia de la copilăriile de fată la realitatea dură reuşindu-i frumos actriţei. Nemethy Zsuzsa, deşi exagerează puţin frustrările lui Nelli, îşi încununează prestaţia în scena finală, când rezolvă dintr-un foc toate conflictele mocnite de până atunci şi îl aduce pe alesul ei, brutal, la realitate. Şi totul se iluminează. Cel puţin deocamdată.

Nu e un spectacol cu pretenţii, grandilocvent. L-am numi chiar "teatru de cameră". Dar e surprinzător de cald şi eficient. Regăsim iubirea amorţită din noi. Şi ne amintim finalul sonetului lui Voiculescu: "Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci, / Minunile iubirii n-au stavile pe lume; / Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, / Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume, / Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine."